Tags

, , , , , , , , ,

Sursa: http://veilofreality.com/2014/02/07/marianne-williamson-and-the-elephant-in-the-living-room/

Traducere în româneşte de magicInsight. Drepturi text şi foto Bernard Guenther

Există o temă care stă ca elefantul din expresie în sufrageria noastră colectivă, încă nerecunoscut, neînţeles sau ignorat de multă lume. Această temă este problema care se află la baza problemelor societăţii şi ale lumii noastre. Mă refer aici la psihopatie şi îndeosebi la psihopaţii aflaţi în poziţii de putere şi la modul în care acest lucru afectează lumea şi societatea noastră în general. S-au publicat din ce în ce mai multe studii care atestă existenţa acestui răpitor în interiorul speciei, însă tema încă mai este evitată şi nu este analizată cu sinceritate de mulţi dintre oamenii bine intenţionaţi şi care se străduiesc activ să facă lumea un loc mai bun. Chiar şi aceştia se concentrează pe simptome, dar nu pe cauzele subiacente.

elephantinthelivingroom2

Acum vreo două săptămâni am mers în Topanga Canyon să ascult un discurs al lui Marianne Williamson, care candidează pentru Senat. Nu prea voiam să merg, ştiind cât de futil este să încerci să schimbi sistemul politic din interiorul sistemului. Am mai scris despre asta: “Voting, Cognitive Dissonance and Fear of the Unknown”  [Votul, disonanţa cognitivă şi frica de necunoscut, n.t.] şi “The Illusion of Choice“ [Iluzia alegerii, n.t.]. Dar pentru că îmi place munca ei din trecut şi pentru că am prezentat un clip cu un discurs de-al ei la un festival în filmul nostru “Love, Reality, and the Time of Transition” [Iubirea, realitatea şi vremurile de tranziţie, n.t.], am decis să merg şi să văd ce are de spus.

În discurs a punctat câteva lucruri interesante, îndeosebi despre necesitatea de a lucra conştient cu noi înşine şi în afara noastră, nu deconectându-ne de lume, ci angajându-ne activ în a crea schimbarea şi înfruntându-ne problemele fără ocolişuri. Multe din idei reflectau ceea ce spusese şi la festivalul “Lightning in a Bottle” în 2011, [în discursul] menţionat mai sus. Dar cum acum candida la Senat, tonul i se schimbase şi părea să fi preluat câte ceva din jargonul politic tipic, în strădania de a atrage suporteri pentru campania ei.

Oricine încă mai crede că trăim într-o democraţie în adevăratul sens al cuvântului trăieşte într-un balon de negare şi de speranţe deşarte. Williamson pare să fie de acord cu acest lucru, de vreme ce a subliniat că democraţia noastră este în pericol. Însă a încerca să faci asta chiar prin intermediul sistemului conţine o doză foarte mare de speranţe deşarte. De exemplu, presupunerea că majoritatea ar putea vreodată să aibă o influenţă în elaborarea de legi şi în alegerile prezidenţiale, dat fiind modul în care este controlată societatea noastră şi instituţiile, în special presa şi învăţământul, este doar un mod foarte uşor de a manipula alegerile şi opiniile oamenilor. Este un exemplu de sindrom Stockholm foarte deformat. În realitate, „democraţia” este instrumentul, sau „acoperirea” perfectă pentru a controla oamenii, dându-le iluzia, la un nivel de bază, că pot să aleagă (de exemplu, să voteze pentru cel care îi va reprezenta în Senat), dar fiind ‚blocată’ la nivelurile superioare de putere – un sistem bipartit în care deciziile s-au luat deja înainte ca votanţii să apuce să „voteze” pro sau contra. Ironic este faptul că şi Williamson a recunoscut că trebuie să renunţăm la acest sistem bipartit, dar nu a abordat niciuna din temele care, de fapt, stau la baza acestei structuri.

În clipa în care un candidat politic abordează teme fierbinţi/tabu, cum ar fi să pună la îndoială povestea oficială despre 9/11 sau să analizeze zionismul şi psihopatia şi modul în care ele influenţează politica SUA şi a lumii, cariera sa politică s-a încheiat. În orice societate cu adevărat democratică, aceste teme s-ar discuta deschis, cu toate criticile, dovezile şi materialele istorice – şi mai ales la şedinţele de consiliu la primărie, dar toate acestea sunt interzise, ignorate şi ridiculizate. Ca rezultat, mulţi oameni au opinii despre aceste lucruri, dar fără să fi analizat astfel de teme într-un mod sincer şi nepărtinitor. Williamson a abordat temele obişnuite, aşa cum au mai făcut-o şi mulţi alţi candidaţi progresişti/independenţi până acum: schimbarea climei, învăţământul, închisorile, economia, complexul industrial militar, sănătatea, asigurările sociale etc… Toate bune şi frumoase, dar aceste probleme sunt doar simptomele unor probleme mai profunde, pe care ea nu le-a menţionat şi de care nu pare să fie conştientă, după cum vom vedea mai jos. Ca să-l cităm pe răposatul George Carlin:

“Cred că sistemul se contractă şi se extinde după cum vrea. El are loc pentru aceste schimbări. Eu cred că mişcarea pentru drepturile civile a fost un astfel de mod de a îşi face loc din partea celor care deţin această ţară. Cred că ei ştiu care le este interesul şi văd că o oarecare doză de libertate pare bună, o iluzie de libertate. Dă-le oamenilor o zi de vot în fiecare an, iar ei vor avea iluzia că fac nişte alegeri – fără sens… alegeri fără sens, unde mergem ca nişte sclavi şi spunem „Da, am votat.”.

Limitele dezbaterilor posibile în această ţară sunt stabilite încă dinainte să înceapă dezbaterile, iar toţi ceilalţi sunt marginalizaţi şi făcuţi să pară fie comunişti, fie trădători, sau „excentrici” – şi iacătă cum se face „conspiraţia”, nu? Au transformat totul în ceva despre care n-ar trebui să discuţi nici măcar un minut – oameni puternici care să se întâlnească şi să facă un plan. Nu se întâmplă aşa; eşti un excentric şi ai capul plin de conspiraţii!”

Unii oameni bine intenţionaţi care intră în politică ridică chestiuni importante, dar tot evită chestiuni care trebuie abordate dacă vrem cu adevărat schimbare. Starea discursului social deschis şi onest în Statele Unite este atât de jalnică, încât chiar şi tentativele timide de sinceritate sunt până la urmă blocate şi ignorate. Îmi vin în minte Ron Paul şi Dennis Kucinich. Prin intermediul sistemului nu se va produce nicio schimbare, pentru că, dacă nu respecţi regulile şi nu te comporţi „corect din punct de vedere politic”, nici măcar nu intri în joc, iar singurul mod de a „câştiga” este să te aliniezi cu o viziune asupra lumii care este patologică în esenţă, din simplul motiv că lumea este condusă de psihopaţi.

psychos_in_power

Williamson a menţionat că avem o oligarhie – este adevărat, dar asta nu e totul. Realitatea este că trăim într-o patocraţie. Definiţie: Sistem de guvernare creat de o minoritate patologică ce preia controlul asupra unei societăţi de oameni normali. O formă totalitară de guvernare în care puterea politică absolută este deţinută de o elită de psihopaţi, iar efectul acestora asupra oamenilor este de aşa natură, că întreaga societate este condusă şi motivată de valori pur patologice. Patocraţia poate să ia multe forme şi poate să se furişeze pe ascuns în orice sistem sau ideologie aparent corectă. Ca atare, poate să se deghizeze ca democraţie sau teocraţie, dar poate lua şi forma unor regimuri făţiş tiranice.

Deşi cei mai mulţi se concentrează pe simptome, cauza subiacentă a psihopatologiei şi a modului în care aceasta afectează societatea în general este ignorată, negată sau prost înţeleasă. După discursul Mariannei Williamson, am întrebat-o dacă are cunoştinţă de tema psihopatiei. Puteţi vedea mai jos cum a reacţionat şi să observaţi cât de grăitoare a fost reacţia publicului:

Ştiam că această întrebare avea să facă oamenii să încrunte din sprâncene, dar sincer, nu m-am aşteptat ca toată lumea să izbucnească spontan în râs la simpla menţionare a existenţei psihopaţilor la putere. Observaţi şi limbajul corporal plin de desconsiderare al lui Williamson după ce am folosit acel termen: a abordat un zâmbet atoateştiutor, s-a uitat în podea şi a hrănit amuzamentul publicului pe o temă pe care nu o înţelegea nimeni.

Şi atunci, de ce râsetele? Bine, poate că unii oameni cărora nu le convine această temă reacţionează prin râs, ca o măsură de detensionare. Dar mie mi s-a părut că oamenii râd pentru că chiar li se pare amuzant, ca şi cum ar fi ceva ridicol măcar să presupui că cei de la putere ar putea să fie psihopaţi. Miei la tăiere.

Situaţia mi-a amintit de cele de mai jos:

“Un fenomen pe care îl au în comun toate grupurile şi asociaţiile ponerogene este faptul că membrii acestora îşi pierd (sau şi-au pierdut deja) capacitatea de a percepe indivizi patologici ca atare, interpretând comportamentul acestora în moduri pline de farmec, eroice sau melodramatice. Atunci când obiceiurile de selectare şi înlocuire subconştientă a datelor-gând se răspândesc la nivel macrosocial, societatea tinde să dezvolte un dispreţ pentru criticile efective şi să umilească pe oricine se găseşte să pornească o alarmă.”

– Andrew M. Lobaczewski, Political Ponerology [Ponerologie politică, n.t.]

Cu siguranţă, o experienţă interesantă. Având în vedere că publicul era format, practic, aproape exclusiv din suporterii lui Marianne Williamson datorită muncii ei ca învăţător spiritual, ne-am imagina că astfel de oameni ar fi mai conştienţi şi mai deschişi la astfel de teme. Dar asta e cu totul altă discuţie. Am observat că mulţi dintre suporterii ei tind să fie automat de acord cu tot ce spune ea, să o ridice pe un piedestal – şi că nu îndrăznesc să pună la îndoială nimic din ce spune ea, pur şi simplu pentru că ea ESTE Marianne Williamson, binecunoscuta şi preţuita învăţătoare spirituală şi autoare care, pe deasupra, a mai fost şi invitată la Oprah!

Însă reacţia ei şi ceea ce a spus după aceea au indicat şi mai mult ignoranţa şi lipsa ei de gândire critică. Să vedem câteva lucruri pe care le-a spus:

Ea spune că “orice persoană sau sistem care nu funcţionează dintr-un loc de remuşcare, sau nu funcţionează cu conştiinţă, este sociopat. Avem un aşa-numit sistem economic sociopatic, în care conştiinţa şi remuşcarea nu joacă niciun rol, ci doar câştigul economic pe termen scurt.”

Ea foloseşte imediat termenul de sociopat şi se concentrează pe sistem. Dar eu nu despre asta vorbeam. Există o diferenţă între sociopat şi psihopat. Ceea ce majoritatea consideră a fi sociopaţi sunt, de fapt, psihopaţi. Într-adevăr, „conştiinţa şi remuşcarea nu joacă niciun rol” în sistemul nostru, dar e interesant să vedem cum unii oameni evită să folosească termenul de psihopat sau chiar râd de el. De ce? Pare să aibă legătură cu viziunea condiţionată în cultura noastră, că psihopaţii sunt ucigaşii în serie nebuni, pe care îi vedem în filme sau în închisori, dar nu s-ar prezenta niciodată în costum şi la cravată, cu soţia şi familia perfectă, de poză, vorbind elocvent, cu încredere şi inspiraţie şi având putere asupra unei naţiuni întregi. Dar mai gândiţi-vă puţin.

“Prea mulţi oameni cred că psihopaţii sunt esenţialmente criminali sau condamnaţi. Publicul general nu a fost educat să vadă dincolo de stereotipurile sociale, pentru a înţelege că psihopaţii pot să fie oameni de afaceri, politicieni, directori de companii şi alţi indivizi cu succes, care poate că n-o să vadă niciodată interiorul unei închisori… Psihopaţii au ceea ce este necesar pentru a îi înşela şi a îi păcăli pe alţii: Vorbesc cursiv, sunt siguri pe sine, se simt confortabil în situaţii sociale, calmi sub presiune, netulburaţi de posibilitatea de a fi descoperiţi şi total lipsiţi de scrupule. Psihopatul poate, efectiv, să se pună în pielea ta la nivel intelectual, nu emoţional. Poate să spună ce gândeşti, într-un fel, poate să îţi analizeze limbajul corporal, să asculte ceea ce spui, dar ce nu poate să facă este să simtă ceea ce simţi. Asta le permite să folosească cuvinte pentru a te manipula şi a te înşela şi a interacţiona cu tine, fără bagajul acestui „Chiar îţi simt durerea”.”

– Dr. Robert Hare, Without Conscience [Fără conştiinţă, n.t.]

Dr. Hare mai vorbeşte şi despre diferenţa dintre un sociopat şi un psihopat:

“Pentru cei mai mulţi, confuzia şi nesiguranţa care înconjoară acest subiect porneşte de la însuşi cuvântul psihopatie. Literalmente, înseamnă „boală mintală” (de la psyche, „minte” şi pathos, „boală”) – şi acesta este sensul pe care încă îl mai găsim în dicţionare. Confuzia provine din utilizarea în mass media a termenului ca fiind echivalentul lui „nebun” sau „dement”….

Cei mai mulţi dintre clinicieni şi cercetători nu folosesc termenul în acest fel; ei ştiu că psihopatia nu poate fi înţeleasă în termenii tradiţionali în care înţelegem boala mintală. Psihopaţii nu sunt dezorientaţi sau deconectaţi de la realitate şi nici nu trăiesc iluziile, halucinaţiile sau tulburările subiective intense care caracterizează cele mai multe din bolile mintale pe care le cunoaştem. Spre deosebire de indivizii psihotici, psihopaţii sunt raţionali şi conştienţi de ceea ce fac şi de motivele pentru care o fac. Comportamentul lor este rezultatul unei alegeri exercitată liber…

Mulţi cercetători, clinicieni şi scriitori folosesc termenii psihopat şi sociopat alternativ… Uneori este folosit termenul de sociopat pentru că este mai puţin probabil să fie confundat cu comportamentul psihotic sau cu nebunia, decât termenul de psihopat…

În multe cazuri, alegerea termenului reflectă punctele de vedere ale celui care îl utilizează asupra originilor şi factorilor determinanţi ai sindromului clinic sau ai tulburării pe care o descriu în această carte. Astfel, unii clinicieni şi cercetători – precum şi cei mai mulţi dintre sociologi şi criminologi – care cred că sindromul este fabricat în întregime de forţe sociale şi de experienţe timpurii preferă termenul sociopat, pe când alţii – printre care şi autorul textului de faţă – care au sentimentul că mai există şi factori psihologici, biologici şi genetici care contribuie la dezvoltarea sindromului folosesc, în general, termenul de psihopat. Ca urmare, acelaşi individ ar putea fi diagnosticat ca sociopat de un expert şi ca psihopat de un alt expert.”

Într-o altă carte, scrisă de Dr. Hare împreună cu Dr. Paul Babiak şi intitulată  Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work [Şerpii în costum: Când psihopaţii merg la servici, n.t.], autorii compară psihopatia, sociopatia şi personalitatea antisocială:

“Pe mulţi îi derutează diferenţele dintre psihopatie sociopatie şi tulburarea cunoscută ca personalitate antisocială. Deşi termenii sunt trataţi frecvent ca şi cum ar fi interschimbabili – atât de către publicul larg, cât şi de către profesionişti – ei se referă la afecţiuni înrudite, dar nu identice.

Psihopatia este o tulburare de personalitate descrisă de trăsăturile de personalitate şi comportamentele care formează baza acestei cărţi. Psihopaţii nu au conştiinţă şi sunt incapabili de empatie, vinovăţie sau loialitate faţă de oricine altcineva, decât faţă de ei înşişi.

Sociopatia nu este o afecţiune psihiatrică oficială. Termenul se referă la tipare de atitudini şi comportamente care sunt considerate antisociale şi criminale de societate în general, dar sunt percepute ca normale sau necesare în subcultura sau în mediul social în care s-au dezvoltat. Sociopaţii pot să aibă o conştiinţă bine dezvoltată şi o capacitate normală de empatie, vinovăţie şi loialitate, dar simţul a ce e bine şi ce e rău se bazează pe normele şi pe aşteptările subculturii sau grupului lor. Mulţi dintre criminali ar putea fi descrişi ca sociopaţi.

Tulburarea de personalitate antisocială este o categorie largă de diagnostic din Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale, ediţia a 4-a, al Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Comportamentele antisociale şi criminale joacă un rol major în definirea acestei categorii şi, în acest sens, tulburarea de personalitate antisocială este similară cu sociopatia. Unii indivizi cu tulburare de personalitate antisocială sunt psihopaţi, dar mulţi nu sunt. Diferenţa între psihopatie şi tulburarea de personalitate antisocială este că cea dintâi include trăsături de personalitate precum lipsa de empatie, pretenţiozitate şi superficialitate emoţională, care nu sunt necesare pentru un diagnostic de tulburare de personalitate antisocială. Tulburarea de personalitate antisocială este de trei sau patru ori mai răspândită decât psihopatia în rândul populaţiei generale şi în închisori. Răspândirea celor pe care i-am descrie ca sociopaţi nu este cunoscută, dar este probabil să fie considerabil mai largă decât a tulburării de personalitate antisocială.”

Sociopaţii au un oarecare grad de empatie şi un anumit simţ al vinovăţiei – au conştiinţă – însă empatia lor este redusă şi selectivă, având legătură cu educaţia şi cu mediul subcultural al individului. Psihopatul nu are deloc empatie sau conştiinţă. El poate să joace teatru şi să spună tot ce trebuie, să mintă şi să manipuleze fără niciun soi de conflict interior sau de emoţii, imun la vinovăţie, remuşcare şi compasiune.

Cel mai important – lucrul la care mă refeream în întrebarea mea pentru Marianne Williamson sunt psihopaţii pe baza factorilor biologici/genetici, aşa cum sunt descrişi în lucrările cercetătorilor pe care i-am menţionat. Nu este vorba de o dispoziţie psihologică bazată pe un traumatism sau pe răni din copilărie, ci de o dispoziţie genetică. Aceşti indivizi nu pot fi „vindecaţi”; ei reprezintă cel puţin 6% din omenire şi se află adesea în poziţii de putere. Lucrul acesta este greu de acceptat pentru cei mai mulţi – şi este de înţeles să fie aşa, având în vedere toată programarea şi corupţia culturală, religioasă şi spirituală/new age care postulează meme-ul „toţi suntem una”. De asemenea, nu este vorba nici despre „noi împotriva lor”, aşa cum le place unora să susţină, ci este vorba despre a înţelege cât de complexă este omenirea, de fapt, de a înţelege ce alegem să credem şi ce ne dorim pe baza unor presupuneri şi ce anume evităm să analizăm şi să înfruntăm, înăuntrul nostru şi în jur.

Haideţi să analizăm mai atent caracteristicile unui psihopat. După cum am menţionat mai sus, există psihopaţi din naştere, oameni care nu au conştiinţă / empatie din naştere. Însă şi oamenii normali pot să fie ponerizaţi, adică preiau trăsături psihopatologice prin educaţie şi condiţionare, încercând să se adapteze la o societate patologică ce şi-a pierdut capacitatea de a percepe indivizii patologici ca atare. Asta înseamnă că persoana sau grupul nu mai poate să facă distincţia între procesele de gândire şi logice sănătoase şi cele patologice, nemaifiind capabilă să tragă linie între gândirea corectă şi cea deviată. Psihopaţii genetici reprezintă aproximativ 6% din omenire, în timp ce ponerizarea generează valori mult mai ridicate.

Multe trăsături psihopatologice au ajuns să fie acceptate ca normale în societăţile omeneşti. Miliarde de oameni au fost alimentaţi cu sisteme de convingeri şi cu viziuni psihopate despre lume ca „mod de viaţă”, prin mass media, guverne, religie, distracţie şi educaţie. Cultura noastră pune foarte mult accent pe imagine, statut şi aspect. Practic, psihopaţii au trăsături de caracter la care aspiră mulţi oameni obişnuiţi. Încrederea netulburată în sine a psihopatului este foarte atrăgătoare şi, în general, este ceea ce caută să obţină oamenii „normali” atunci când se duc la cursuri de afirmare / motivaţionale sau la cursuri de „agăţat / relaţii”. Plăcut, fermecător, inteligent, ager, impresionant, care inspiră încredere şi are mare succes la femei: acestea sunt genurile de descrieri folosite repetat de Cleckley în studiile lui de caz cu psihopaţi, adunate în The Mask of Sanity [Masca sănătăţii mintale, n.t.]

320336_10151158669068820_553350195_n

Masca de sănătate mintală a psihopatului este foarte important de înţeles. Aceasta îi oferă acoperirea care îi permite să zburde liber în societatea noastră, ca un lup cu blană de oaie. Dându-şi seama încă de timpuriu că e altfel decât ceilalţi, psihopatul învaţă să imite stările şi expresiile emoţionale fără să le simtă efectiv deloc el însuşi. Fără niciun fel de conflict interior sau de vinovăţie, fără remuşcare sau ruşine, psihopatul îi manipulează pe cei din jur. El poate să îţi spună exact ce vrei să auzi, poate să pară plin de compasiune, iar cei buni au o mască foarte convingătoare, prin care e greu să vezi. E nevoie de timp şi de foarte multă observare. Psihopaţii pot să fie foarte inteligenţi şi să aibă un coeficient de inteligenţă ridicat. Pot să scrie lucrări academice, să imite cuvintele emoţiilor, dar în timp, devine clar că ceea ce spun nu se potriveşte cu ceea ce fac.

“Imaginaţi-vă – dacă puteţi – că nu aveţi conştiinţă deloc, că nu aveţi niciun fel de sentimente de remuşcare sau de vinovăţie, indiferent ce aţi face; niciun sentiment de preocupare pentru binele unor străini, al prietenilor sau chiar al familiei. Imaginaţi-vă cum e să nu îţi faci probleme că ţi-e ruşine, niciodată în viaţă, oricât de egoistă, leneşă, dăunătoare sau imorală ar fi acţiunea pe care ai întreprins-o.

Şi presupuneţi că nu aţi cunoaşte conceptul de responsabilitate, decât ca pe o povară pe care alţii par să o accepte fără discuţie, ca nişte proşti creduli.

Acum adăugaţi la această stranie fantezie capacitatea de a ascunde altora faptul că structura ta psihologică este radical diferită de a lor. Cum toată lumea presupune pur şi simplu că toate fiinţele umane au conştiinţă, aproape că nu îţi trebuie niciun efort ca să ascunzi faptul că nu ai conştiinţă.

Vinovăţia sau ruşinea nu te opresc de la nicio dorinţă, iar alţii nu te acuză niciodată că ai prea mult sânge rece. Gheaţa care îţi curge prin vene este atât de bizară, atât de total în afara experienţei lor personale, încât oamenii rareori se gândesc că ai fi altfel.

Cu alte cuvinte, eşti atât de total liber de restricţii interioare, iar libertatea ta neîmpiedicată de a face ce îţi place, fără nicio remuşcare, este convenabil de invizibilă pentru restul lumii.

Poţi să faci orice, iar avantajul ciudat pe care îl ai faţă de majoritatea oamenilor, ţinuţi în frâu de conştiinţa lor, cel mai probabil că va rămâne nedescoperit.

Cum o să îţi trăieşti viaţa?

Ce o să faci cu avantajul tău uriaş şi secret – şi cu handicapul corespunzător al celorlalţi (conştiinţa)?

Răspunsul va depinde în mare parte de ce dorinţe se întâmplă să ai, pentru că nu toţi oamenii sunt la fel. Nici chiar cei profund lipsiţi de scrupule nu sunt toţi la fel. Unii oameni – fie că au sau nu conştiinţă – favorizează confortul inerţiei, în timp ce alţii sunt plini de vise şi de ambiţii nebuneşti. Unele fiinţe umane sunt geniale şi talentate, altele sunt greoaie la minte, iar cele mai multe, fie că au sau nu conştiinţă, se află undeva între cele două. Există oameni violenţi şi oameni care nu sunt violenţi, există indivizi motivaţi de pofte de sânge şi indivizi care nu au astfel de pofte. […]

Dacă nu eşti oprit prin forţă, poţi să faci orice.

Dacă te-ai născut la momentul potrivit şi ai acces la ceva avere în familie, dacă ai un talent deosebit în a stimula ura şi sentimentul de lipsuri la alţii, ai putea să aranjezi să ucizi un mare număr de oameni care nu bănuiesc nimic. Cu destui bani la dispoziţie, ai putea să realizezi acest lucru de la distanţă, să te laşi pe spate în siguranţă şi să priveşti cu satisfacţie. […]

Aberant şi înspăimântător – şi real, la aproximativ 4 la sută din populaţie…”

– Martha Stout, Ph.D.

Ideea esenţială este ce spune Dr. Stout aici: Acum adăugaţi la această stranie fantezie capacitatea de a ascunde altora faptul că structura ta psihologică este radical diferită de a lor. Cum toată lumea presupune pur şi simplu că toate fiinţele umane au conştiinţă, aproape că nu îţi trebuie niciun efort ca să ascunzi faptul că nu ai conştiinţă.

Cei mai mulţi presupun că fiecare fiinţă umană are o conştiinţă, esenţialmente sau poate să se schimbe şi să devină plină de compasiune şi empatică. Oamenii tind să proiecteze asupra unor indivizi calităţi pozitive pe care ei nu le au în mod inerent. Noi presupunem că cei aflaţi la putere, conducătorii noştri au aceeaşi conştiinţă şi aceleaşi emoţii ca şi noi. Unii spun că toată lumea are doar probleme şi răni din copilărie pe care trebuie să le rezolve la un anumit nivel, chiar şi cei aflaţi la putere – sau, după cum mi-a spus cineva după discursul lui Marianne Williamson, când s-a ridicat problema psihopatiei: „Cu toţii suntem psihopaţi într-o măsură sau alta.”. Da, sigur, cu toţii avem „probleme”, dar asta e cu totul altceva decât a nu avea conştiinţă, pur şi simplu. Nu sunt mulţi cei care înţeleg cu adevărat despre ce vorbim aici; nu au studiat niciodată problema cu adevărat, dar au păreri despre ea sau chiar pot să râdă de ea în public.

Aceasta este aberaţia logică elementară – când punem logica (concluzia) înaintea gramaticii (a cercetării). În asociere cu disonanţa cognitivă – de vreme ce acceptarea adevărului ar putea să disturbe întreaga noastră perspectivă asupra vieţii şi toate convingerile noastre, rata de negare este încă foarte ridicată când vine vorba de această temă.

Se pune atâta accent pe soluţii imediate, pe un nou „sistem” de guvernare sau pe „repararea” sistemului, pe concentrarea pe sistemul de învăţământ, pe mediu, sau pe încercarea de a aduce etica înapoi la Washington, după cum spunea M. Williamson. Sunt prezentate soluţii, dar problema în sine, rădăcina problemei nici măcar nu este înţeleasă la modul elementar, nici măcar nu este luată în considerare.

Mulţi dintre oamenii „cu conştiinţă” care se identifică cu mişcarea „de stânga”, liberală / progresivă, din punct de vedere politic sau în alt fel, par să evite să privească în faţă natura răului şi să înţeleagă cum societăţile sunt transformate dintr-un parteneriat reciproc avantajos în tabere de sclavi, efectiv, pentru binele câtorva. „Intenţiile bune”, susţinute emoţional şi bazate pe speranţe deşarte, fac mai mult rău decât bine, mai ales pe termen lung.

N-o să vedem nicio schimbare fundamentală, până nu ne informăm despre psihopatie şi despre ponerologia politică şi în ce fel ne afectează. Virusul psihopatiei va infecta orice sistem nou, orice comunitate şi orice schimbare la nivel de poziţii de putere, până când nu va fi conştientizat şi privit ca ceea ce este efectiv. Atunci, soluţiile se vor dezvolta pe baza cunoaşterii şi a înţelegerii pe care am dobândit-o. Cel mai bun lucru pe care putem să îl facem, pentru noi şi pentru generaţiile care vin, este să ne informăm despre acest virus. Acestea sunt cunoştinţe vitale în aceste vremuri.

psychopaths

Ca să revin la Marianne Williamson, după ce a interpretat greşit termenul de „psihopat”, ea a adus în discuţie aşa-numitul sistem economic sociopat, subliniind că: „nu ne dorim un sistem în care oricine poate să spună despre altcineva că este psihopat şi că n-ar trebui să fie la putere… să vă spun ceva, oameni precum Hitler vorbeau aşa… aici nu poate să fie vorba despre demonizarea indivizilor… aici e vorba de a trage la răspundere sistemele… să fim foarte atenţi cu definiţii psihologice de genul „nu eşti potrivit pentru ceva” pe baza unei evaluări psihologice. Pe baza asta s-a făcut mult rău… aşadar, conversaţia este valabilă, absolut… dar în ceea ce priveşte indivizii, nu aşa, să nu ajungem acolo.”

Există aici mai multe greşeli logice în gândirea lui Williamson, printre care principala ar fi faptul că a folosit un argument „om de paie”, o aberaţie logică obişnuită pe care tind să o folosească politicienii pentru a se sustrage sau pentru a evita să răspundă direct la întrebări.

Argument „om de paie”, definiţie: „Prezinţi distorsionat argumentul cuiva pentru a îl face mai uşor de atacat. Exagerând, prezentând distorsionat sau pur şi simplu inventând complet argumentul altcuiva, este mult mai uşor să îţi prezinţi poziţia ca fiind rezonabilă, dar genul acesta de nesinceritate slujeşte la a submina dezbaterea raţională sinceră.”

Am întrebat-o dacă ştie ceva despre psihopatie şi despre cercetările apărute în ultimii câţiva ani, care dovedesc că există un tip de fiinţă umană care nu are conştiinţă din naştere şi care gravitează către poziţii de putere, ceea ce duce la o societate ponerizată. Implicaţiile prezenţei unor psihopaţi în funcţii politice înalte sau ca directori ai unor corporaţii mari şi modul în care acest lucru ne afectează societatea şi lumea sunt evidente de la sine şi tulburătoare pentru oricine înţelege acest subiect.

Însă ea a deviat imediat de la tema mea şi s-a concentrat pe sistem. Este clar că Williamson nu este conştientă de problema mai profundă a psihopatiei, lucru care nu este o problemă în sine, dar în acest caz, ar fi trebuit să aibă smerenia să spună, „Ei bine, e o temă interesantă şi simt că mă irită cuvântul „psihopat”, dar m-ar interesa să aflu mai multe”, sau ceva de genul acesta. Oare de ce oamenii – şi mai ales politicienii – vor să aibă mereu un răspuns şi să pară „informaţi” până într-acolo, încât să aibă păreri despre lucruri pe care nu le înţeleg şi pe care, ca urmare, le distorsionează / le interpretează greşit, conştient sau nu? Ei bine, nu ştim de ce, poate că e vorba de imagine şi de autoritate, de a te prezenta ca fiind încrezător, sigur pe sine şi puternic pentru a câştiga încrederea votanţilor şi a genera donaţii pentru campanie… ce ironic, acestea sunt tocmai câteva dintre trăsăturile pe care le-au perfecţionat atât de bine psihopaţii (nu, nu sugerez aici faptul că M. Williamson este psihopat). Având în vedere experienţa de „învăţător spiritual” a lui Williamson, ai crede că n-ar recurge la acest jargon politic manipulativ, cu toate erorile logice pe care le conţine.

wallwariting

Ea a menţionat că este vorba despre a trage la răspundere sistemele, nu despre a demoniza indivizi anume. Acest lucru este o aberaţie, de vreme ce sistemele sunt create, folosite şi abuzate de indivizi. Să te concentrezi pe a repara sistemul este ca şi cum ai da vina pe o maşină pentru accidentele cauzate de un şofer beat. Aceeaşi veche greşeală de a ne concentra pe simptome în loc să ajungem la rădăcină, un rezultat al încercării de a prezenta soluţii prea devreme, fără a fi analizat cu sinceritate care este „problema”. Sistemul nu poate fi reparat. El a fost proiectat în acest fel de la început, dar noi trăim cu aceste sisteme politice şi guverne de atâta timp, încât nici măcar nu le mai punem la îndoială, ci le acceptăm ca într-un soi de sindrom Stockholm global, idealizându-le şi nevăzând realitatea drept ceea ce este. Suntem atât de condiţionaţi şi de programaţi, încât nici măcar nu punem la îndoială „nevoia” de a avea un guvern, în primul rând. Cei cărora li se dă ocazia să facă acest lucru par să experimenteze un soi de îngheţare a creierului care îi împiedică să analizeze cu adevărat acea chestiune, în profunzime.

Cei mai mulţi oameni se tem de „haosul” care ar rezulta, cred ei, dacă nu ar exista un guvern sau o autoritate care să îi „conducă”, lucru care, în cele din urmă, îşi are rădăcina în frica de libertate adevărată şi frica de a îşi asuma responsabilitatea. Realitatea este că guvernele şi puterea în mâinile câtorva indivizi sunt tocmai motivul pentru care societatea noastră „modernă” decade tot mai mult în haosul de care se tem atâţia. Mulţi întreabă: ei bine, şi tu ce „soluţie” ai? Să priveşti lumea aşa cum ESTE ea, este primul pas pe care să îl faci, înainte de a prezenta vreo „soluţie”. După cum spunea Krishnamurti: “E ca şi cum ai încerca să schimbi tapetul într-o închisoare, crezând că asta îţi va aduce mai multă libertate, în loc să dărâmi zidurile închisorii”, sau ca şi cum ai tăia crengile de la un copac – care, în cele din urmă, vor creşte la loc. Trebuie abordată rădăcina, iar rădăcina problemei este faptul că psihopaţii deţin puterea. Un studiu atent al acestei teme şi al istoriei noastre (adevărate) arată că nu prea avem de ce să ne îndoim că acest lucru este adevărat.

“Un Ideal este doar o scăpare, o evitare a ceea ce este, o contradicţie cu ceea ce este. Un ideal împiedică acţiunea directă asupra a ceea ce este. Pentru a avea pace, va trebui să iubim, va trebui să începem nu să trăim o viaţă ideală, ci să vedem lucrurile aşa cum sunt şi să acţionăm asupra lor, să le transformăm.”

– Krishnamurti

Williamson a mai folosit şi cuvântul „a demoniza”, iar eu nu asta am sugerat şi este un cuvânt foarte prost folosit în acest context, care distorsionează chestiunea în discuţie, mai ales cu exemplul ei neinspirat că „şi Hitler a făcut asta”. Găsesc că discursul ei este foarte manipulativ, o încercare de a îşi aduce publicul de partea ei prin distorsionarea ideii principale. Practic, ea a înţeles greşit şi mi-a distorsionat ideea principală, care ar fi fost clară pentru ea dacă ar fi înţeles cu adevărat psihopatia şi ponerologia. Cunoaşterea şi înţelegerea acestei teme pot să ne ajute să împiedicăm indivizi precum Hitler să ajungă la putere de la bun început. Şi da, unii indivizi NU sunt potriviţi să deţină funcţii de putere, în care deciziile lor afectează viaţa a milioane, dacă nu miliarde de oameni. Cred că acest lucru ar trebui să fie destul de evident.

De exemplu, oricine vrea să se facă ofiţer de poliţie trebuie să treacă printr-un screening psihologic. Evaluarea psihologică face parte din procesul de a determina dacă aplicantul este potrivit pentru postul respectiv. Logic, nu? Vom dori să ne asigurăm că ofiţerii noştri de poliţie sunt stabili din punct de vedere mintal, ca să poată să aplice legea. Desigur, dacă ne uităm la brutalitatea poliţiei în prezent, ne-am putea întreba despre ce fel de test este vorba şi ce legi aplică aceşti oameni, aşa că un simplu „screening psihologic” nu este suficient. Şi în orice caz – care sunt bazele acestui screening psihologic? Iarăşi, dacă tema psihopatiei nu este înţeleasă pe deplin şi aplicată în astfel de „screeninguri”, vom avea psihopaţi şi adepţi ai autorităţii înarmaţi şi autorizaţi să împuşte şi să aresteze oameni după voie şi fără să se teamă de consecinţe.

Să luăm politica, de exemplu. Teoretic, oricine are suficient de mulţi bani, relaţiile potrivite, o imagine şi o anumită stare mentală (care joacă „jocul” şi respectă toate regulile de „corectitudine din punct de vedere politic”) poate să devină preşedintele acestei ţări. Nu există niciun fel de evaluare psihologică necesară pentru a ajunge comandantul care are putere asupra celei mai mari forţe armate din lume. Nu vi se pare puţin ciudat acest lucru?

Aşa că, da, sigur că aş fi în favoarea screeningurilor psihologice şi chiar a scanurilor cerebrale. Aici e vorba de indivizi, NU de sistem. E vorba de oameni, nu de ideologii. Dar sunt de acord că trebuie să fim atenţi, după cum a spus şi Williamson. Înainte să putem să ajungem la vreo soluţie şi să aplicăm astfel de idei, trebuie să ne informăm – pe noi şi pe alţii – şi să vedem cu ce avem de a face, de fapt. Psihologia şi psihiatria sunt şi ele corupte – şi aici se află adevăratul pericol, când sistemul şi puterile existente folosesc aceste discipline pentru propriile lor planuri. Nici nu ai timp să te prinzi, până ce “Căutarea adevărului” va fi etichetată ca boală mintală. Ăăă, staţi puţin…

A dobândi cunoaştere, lucru care duce la o înţelegere – acestea trebuie să se întâmple mai întâi; trebuie să ne informăm înainte de a trage concluzii, apoi să acţionăm pe baza a ceea ce am înţeles şi să prezentăm soluţii. Acesta este modul elementar de a aplica retorica şi gândirea critică, despre care am mai scris aici.

Williamson a mai menţionat şi că “Pe baza [evaluării psihologice a cuiva] s-a făcut mult rău”. Da, sigur, se face foarte mult rău prin coruperea ştiinţei – inclusiv a psihologiei – din cauza psihopaţilor de la putere. Dar iarăşi, toate sunt pe dos pentru că ea începe prin a interpreta greşit chestiunea prezentată, din cauza necunoaşterii şi ajunge la concluzii pe baza unor presupuneri.

În primul rând, ce e aia „rău”? Cel puţin, ea pare să recunoască faptul că există rău şi nu cade în ideea abstractă şi pseudo-spirituală că „nu există rău” la nivelul nostru de existenţă, cum tind să stea lucrurile cu cei mai mulţi oameni în baza solipsismului – o ideologie foarte iluzorie în mişcarea „new age” a zilelor noastre. Solipsismul se bazează pe ideea că nu există adevăr obiectiv, o temă pe care am analizat-o mai în profunzime aici. Ba da, EXISTĂ un adevăr obiectiv şi o realitate obiectivă.

Psihiatrul polonez Andrew Lobaczewski a inventat cuvântul ponerologie. Cuvântul vine din greacă (poneros = rău) şi înseamnă studiul răului. Din prefaţa la lucrarea de pionierat a lui Lobaczewski, “Political Ponerology” [Ponerologia politică, n.t.]:

“Ponerologia se dovedeşte a fi o nouă ramură a ştiinţei, izvorâtă dintr-o nevoie istorică şi din realizările mai recente ale medicinei şi psihologiei. În lumina limbajului naturalist obiectiv, aceasta studiază componentele şi procesele cauzale ale generării răului, indiferent de orizontul social al acestuia. Putem încerca să analizăm procesele ponerogene care au dat naştere la nedreptatea umană, înarmaţi cu cunoştinţe corespunzătoare, mai ales în domeniul psihopatologiei. După cum va avea ocazia să descopere cititorul, într-un astfel de studiu ne vom întâlni cu efectele factorilor patologici ai căror purtători sunt oameni caracterizaţi de un anumit grad de devieri sau defecte psihologice.”

Pentru a înţelege cu adevărat importanţa lucrării lui, este important să ştim cum s-a ajuns la această carte, pentru că Lobaczewski a trecut prin multă suferinţă şi sacrificiu ca să-şi publice materialul. Au existat multe tentative de a îi distruge lucrarea.

“Manuscrisul original al acestei cărţi a fost ars cu câteva minute înainte de un raid al securităţii în Polonia comunistă. A doua copie, reasamblată cu trudă de savanţi care au lucrat în condiţii imposibile de violenţă şi reprimare, a fost trimisă prin curier la Vatican. Primirea nu a fost niciodată confirmată, iar manuscrisul şi toate preţioasele date au fost pierdute.

Doctorul a fost forţat să emigreze în Statele Unite în 1977. Chiar şi în America, el a continuat să aibă probleme din partea forţelor care i se opuneau. Dar el a continuat să lupte, terminând în cele din urmă la New York, în 1984, manuscrisul celei de a treia versiuni a cărţii, inclusiv ceea ce a reuşit să reconstruiască fără să aibă acces la cercetările iniţiale pierdute.

Acest manuscris a fost întâmpinat cu opoziţie. Într-un episod deosebit de fascinant, Zbigniew Brzezinski, savant politic renumit şi fost consilier de securitate naţională în timpul preşedinţiei lui Jimmy Carter, s-a oferit mai întâi să îl ajute să îl publice, dar ulterior a lucrat împotriva publicării. În cele din urmă, Lobaczewski nu a reuşit să publice cartea în timpul în care s-a aflat în Statele Unite. În 1990 s-a întors în Polonia destul de bolnav şi de sărac, supravieţuind doar datorită îngrijirilor vechilor prieteni care erau doctori.”

Până la urmă a reuşit să îşi publice cartea cu ajutorul unui grup de cercetare care studiase timp de ani de zile teme similare.  După o jumătate de secol de suprimare, în cele din urmă, cartea este disponibilă.

ponerology_ds

Iar aici vedem o altă problemă. Cunoştinţe şi cercetări vitale, care ar fi putut să ajute omenirea ca întreg, au fost blocate şi chiar distruse de indivizi patologici aflaţi în poziţii de putere de-a lungul istoriei. Informaţiile din această carte sunt importante pentru oricine, ca să putem să învăţăm cu adevărat din istorie şi să înţelegem care este problema principală, cauza din care lumea este aşa cum este şi din care nu o să aibă loc nicio schimbare reală dacă încercăm să abordăm sistemul şi să prezentăm soluţii fără o cunoaştere ştiinţifică şi obiectivă a răului, ca bază de la care să lucrăm şi din care să ia naştere aceste soluţii. Asta face parte din „lucrul nostru cu umbra” – să aducem la lumină întunericul dinăuntru ŞI din afară.

“Cunoaşte-te pe tine însuţi, cunoaşte-ţi inamicul. O mie de bătălii, o mie de victorii.” – Sun Tzu

Tema principală a cărţii lui Lobaczewski este că, dacă vrem ca civilizaţia lumii să supravieţuiască şi să înflorească, ea trebuie să înveţe să facă faţă indivizilor răi care caută să o distrugă. Este esenţial să continue cercetările ştiinţifice obiective, pentru ca omenirea să poată să ajungă să recunoască răul atunci când îl vede şi să înveţe să îl combată. Acesta este singurul mod în care putem reinstala moralitatea şi etica (după cum spune Williamson că intenţionează să facă). Ba chiar, înainte să vorbim de sisteme, de aici trebuie să începem – şi e nevoie de multă muncă şi de mult efort, pentru că psihopaţii aflaţi la putere fac tot ce pot ca să suprime astfel de cunoştinţe. Dar punctul lor slab sunt speranţele deşarte, faptul că se cred de neatins, deşi se autodistrug, ca un virus mortal care ucide gazda şi, esenţialmente, se distruge pe sine.

În loc să susţină şi să citeze din „Cursul miracolelor”, cum face Williamson, aproape folosind acest foarte îndoielnic material transmis prin channeling ca fundament, mai bine ar fi sfătuită să lase „învăţătura” aia deoparte şi să se ocupe de realitatea obiectivă şi de studiul ştiinţific al psihopatiei, pentru că se îndreaptă chiar către inima bestiei, sau cel puţin asta încearcă să facă. Eu am citit şi am studiat „Cursul miracolelor” şi am făcut toate exerciţiile cu mulţi ani în urmă, pe când nu aveam prea mult discernământ. Mi-a trebuit ceva timp până să observ semnalele de alarmă şi controlul mental/autohipnoza din învăţăturile astea (care, până la urmă, promovează solipsismul) şi să-mi dau seama că m-a adormit şi mai mult, făcându-mă să visez că sunt treaz. Chiar şi dacă ele conţin ceva adevăr – dar cel mai bun mod de a înghiţi o minciună este când o pui între două felii de adevăr. E modul cel mai eficient de a răspândi dezinformare. Mai există şi o conexiune interesantă între grupul care a „primit prin channeling” acest material şi CIA, iar asta ne trimite la Operaţiunea „New Age” şi Cointelpro.

Nu vom vedea prea curând „Ponerologia politică” sau alte lucrări similare promovate la Oprah. Depinde de noi să căutăm activ aceste cunoştinţe şi să ne informăm în acest sens, pe noi şi pe alţii. Este imperativ ca toţi cei implicaţi în „mişcări de conştiinţă” şi toţi cei care se străduiesc să facă din lumea aceasta un loc mai bun pentru noi şi pentru generaţiile care vin să înţeleagă această temă. Nu contează cum lucraţi şi ce mediu de expresie alegeţi, din ce partid sau din ce religie faceţi parte şi cu care vă identificaţi. Psihopatia şi ponerizarea ne afectează pe toţi. Şi un lucru foarte important – nu judecaţi ceva şi nu prezentaţi soluţii dacă nu aţi studiat mai întâi cu sinceritate situaţia. Sau, după cum spunea Andrew Lobaczewski: “Nu încercaţi să vindecaţi ceea ce nu înţelegeţi.”

Dacă Marianne Williamson a fost sinceră când a spus că „această conversaţie este una valabilă, absolut!”, iar mai devreme în discursul ei: “Până nu ne vom ocupa de cancerul care stă la baza tuturor acestor probleme, până nu ne vom ocupa de problema care le generează pe toate, nu vom putea să ne ocupăm de problemele derivate.”, atunci sper că va face ceva lectură, şi ea, şi cei care o susţin. Cancerul care roade din trupul omenirii este psihopatia şi ponerizarea societăţii umane. Dar aici nu e vorba de ea personal. Ea are intenţii bune, presupun. Aici e vorba de noi toţi şi de a înţelege şi de a ne împăca cu o problemă foarte serioasă şi tulburătoare cu care se confruntă planeta noastră, ca să putem avea într-adevăr o conversaţie inteligentă pe baza realităţii obiective. Adevărul este adevărul (bnu adevărul „meu”, sau „al tău”) şi nimeni nu a spus că adevărul e uşor sau plăcut. Cu cât îl evităm mai mult, cu atât va fi mai greu şi cu atât ne săpăm mai adânc propria groapă. Îmi pare rău că sună deprimant, dar dezamăgirea face parte din proces. Universul este faorte impersonal când e vorba de Adevăr. Fie ne aliniem cu el, fie pierim.

În sfârşit, am auzit mulţi oameni spunând că M. Williamson le dă speranţă… la fel cum au simţit mulţi cu privire la Obama în 2008. Dar trebuie să spunem ceva despre „speranţă”, citându-l pe istoricul Richard M. Dolan la conferinţa “Awake and Aware Conference” din Los Angeles, în 2009:

“Speranţa şi frica: Frica e duşmanul. Ştim asta pentru că, atunci când ne e frică, reacţionăm în mod iraţional şi nu gândim lucrurile în profunzime. Dar şi speranţa e un duşman. Vi se pare greşit, nu-i aşa? Tuturor ne place să avem speranţă: Nu-ţi pierde speranţa. Dar există o problemă cu speranţa: Speranţa ne şi amăgeşte. Trebuie să păstrăm o privire obiectivă. Trebuie să fim capabili să privim realitatea în modul cel mai vigilent şi mai treaz de care suntem în stare. Ce înseamnă adevărata conştiinţă superioară? Ei bine, ea începe cu conştientizarea, cu a vedea lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum vrem noi să fie, nu aşa cum sperăm noi că o să fie – trebuie să le vedem aşa cum sunt ele. Numai dacă trecem de această primă mare barieră, zic eu că vom putea să ajungem la o adevărată conştiinţă superioară, la o conştientizare adevărată, în care suntem treji, nu adormiţi.”

Iată câteva resurse cu care puteţi începe:

255476_444550825588311_1960090344_n

Advertisements