Tags

, , , , , , ,

Am observat că toată lumea vorbește de „a fi în prezent”, de „cum să-ți afli scopul în viață”, de „planul divin” și de cum toți suntem maeștri și „ființe de lumină” și „cetățeni cosmici”… dar nimeni nu pare să își mai amintească de faptul că noi suntem oameni, ființe umane (care, da, au și o parte „luminoasă”, energetică, să spunem) și că habar nu avem cum funcționăm de fapt.
Cu toții suntem „în prezent”, că n-avem cum altfel. Eu aș întreba mai degrabă cât din „prezent” încape în noi, cât din oceanul ăsta de conștiință este în stare să cuprindă firicelul (sau șuvoiul) de atenție conștientă din noi. Suntem „ființe de lumină” și uau, emitem fotoni și mai știu eu ce, iar acum ne străduim cu toții să trăim pe Pământ DOAR ca ființe de lumină, neglijând faptul evident că „lumina” asta este un magnific dans de straturi de densități și intensități diferite, cu nevoi și cerințe diferite. Până la urmă, „planul divin” este să fii cât mai conștient cu putință, de cât mai mult cu putință. Degeaba stai și meditezi și „ascensionezi” (a propos, oare chiar ne dăm seama ce spunem, atunci când spunem că „ne înălțăm”, sau „ascensionăm”?!) și te hrănești cu „energia soarelui”, dacă, între timp, corpul tău fizic e privat de atenția și de îngrijirea elementară care îl menține în starea aceea a materiei pe care o numim viață.
Toată lumea își caută „scopul în viață”, dar descoperirile se aliniază într-un șir de nemaipomenite aroganțe, căci în ultima vreme toată lumea are un „scop divin”, un scop împuternicit de „divinitate”, diferit sau chiar separat total de „scopul pământesc”. În căutarea asta uităm un lucru esențial – că noi suntem scopul Vieții, că Viața ne-a ales ca scop și cu scop, iar țelurile noastre, personale sau colective, se manifestă și sunt susținute în măsura în care ele sunt în direcția Vieții și nu împotriva ei.
Nu avem alt scop în viață, decât acela de a trăi viața cu maximă implicare. Nu trăim altundeva decât în prezent și nu e nevoie de „călătorii astrale” și de „experiențe extracorporale” și mesaje de la maeștri înălțați și extratereștri intrigați ca să fim „cetățeni cosmici”. Cetățeni cosmici suntem dintotdeauna, doar că percepem un „cosmos” foarte limitat și interacționăm cu el într-un mod foarte aberant, de (cele mai) multe ori chiar împotriva noastră și a vieții. N-am inventat noi lumea, nu creăm noi nicio „realitate”, ci doar ne-am izolat într-o fâșie de realitate, prizonieri ai unei poziții de percepție care, cumva, ne face să devenim aroganți și rigizi și să trăim fragmentați și străini de ființa noastră întreagă.
Nu suntem ființe de lumină, la fel cum nu suntem un corp material. Suntem ființe întregi, călători vajnici prin oceanul conștiinței, înzestrați cu putere personală și așezați în fluxul Puterii cosmice. Și poate că, până să ne tot dorim să prindem „valul” (că tot e la modă) și să „ne înălțăm” în a nu știu câta dimensiune de iubire extrafantastică, ar fi mai util să ne uităm în jur, aici pe Pământ, și să vedem ce-i de făcut cu Viața.
Pentru Viață, așadar!