Dacă ne uităm cu oareşice atenţie (dar simplist; nu ceva foarte complex, ok?) în noi şi în jur, poate vom observa că există om-animal, om-om şi – uneori – om-dumnezeu.
Omul-animal nu cunoaşte nimic despre natura şi lumea omului-om, şi niciunul dintre aceştia nu cunosc nimic despre firea şi lumea omului-dumnezeu. În lumea creată de visul omului-animal, caracteristicile, calităţile şi dorinţele omului-om nu există şi sunt de neconceput. La fel, calităţile, dorinţele şi modul de manifestare al omului-dumnezeu sunt total necunoscute omului-om sau omului-animal.
Ce anume ar putea împinge entitatea umană să treacă experienţa de la o lume la alta?
O logică simplă m-ar face să spun că noi ajungem să experimentăm natura de om după ce ne săturăm de natura de animal, iar natura de dumnezeu (sinele divin, cum am auzit că i se mai spune) o experimentăm când ne săturăm de natura de om. Că ajungem să experimentăm realitatea printr-una din naturi atunci când experimentarea prin instrumentele şi calităţile naturii anterioare nu ne mai satisface – sau nu mai este posibilă, nu mai este compatibilă cu viaţa.
Adică, la un moment dat, omul-animal se va sătura să experimenteze un vis în care el este un animal de pradă sau este vânat de un animal de pradă şi va găsi undeva, în plictiseala sau în înfrângerea din acest joc, dorinţa de a “evolua” şi de a crea un alt vis – visul de om-om. Iar când se va sătura să experimenteze un vis de egoism şi auto-reflectare, va căuta să experimenteze un vis de dumnezeu, cu calităţi şi dorinţe şi posibilităţi şi manifestări de dumnezeu.
E clar că asistăm la o epocă în care specia umană pare să fi luat hotărârea să se “îndumnezeiască” şi să experimenteze realitatea ca fiinţă divină. Doar că… noi nu ştim ce calităţi are un dumnezeu, sau ce dorinţe sau ce pasiuni, cum le manifestă şi cum le exprimă (ba chiar, parcă abia dacă le ştim şi le-am înţeles şi le-am stăpânit şi pe alea de om!!!). Am auzit noi ceva despre compasiune, despre capacitatea de a dărui şi de a iubi necondiţionat, despre blândeţe şi înţelepciune… şi în general, ne place să ne amăgim cu o imagine din asta plină de unicorni roz şi “lumină divină” şi “sine superior” care face tot felul de lucruri “evoluate” – vindecă, se teleportează, este nemuritor şi creează realitatea, face tot soiul de miracole şi are numaidecât capacităţi telepatice, carismatice şi (desigur) numismatice. Ba chiar, dacă ne gândim un pic la zeii din Olimp, bunăoară, vom vedea că s-ar putea să ne grăbim să devenim nemuritori ca să experimentăm la nesfârşit narcisismul, invidia, gelozia, răutatea şi aroganţa lui “eu sunt (dumne)zeu” :).
Lumea animalului e separată de lumea omului – care, la rândul ei, e separată de lumea dumnezeului, prin bariere de percepţie şi asamblare a realităţii ce par să fie naturale. Poate că o găină ar putea să devină om, iar un om ar putea să devină dumnezeu, dacă ar dori asta cu ardoare şi ar găsi neînduplecarea de a da curs intenţiei unei astfel de transformări. Doar că găina nu poate să se ia şi să se remodeleze, să îşi mai adauge unele chestii şi să le scoată pe altele, să dea cu un pic de NLP, să înveţe meditaţia şi autohipnoza şi gata, s-a transformat în om. Nu, ci ea va trebui cumva să se desprindă complet de lumea găinii, să “moară” ca găină, pentru a renaşte ca altceva.
Mă gândesc, totuşi, că la fel o fi şi cu omul 🙂
